Scriitorul Ioan Miclau locuieste in Australia , o tara indepartata , de peste mari si tari ; acolo el isi cultiva gradina , ingrijeste florile si cartile din biblioteca facuta pentru romanii care s-au asezat si ei in acele taramuri indepartate . Si scrie pentru oamenii de la noi si pentru voi , copii.

..Frumoase sunt povestile, plac tuturor, si celor mici si celor mari, fiindca un graunte de invatatura tot aduc ele, altfel n-ar mai fi povestitori sa le povesteasca. Iar daca povestea e veche, cu atat mai bine, dupa intelepciunea proverbului: “Cu cat e vinul mai vechi cu atata mai bun “. Povestile bunicilor erau frumoase si intelepte, caci veneau din vremile cand neamul asta omenesc tocmai isi deschidea ochii si urechile sa vada, sa auda, si sa inteleaga bine aceasta lume plina de minunatii !Astfel din vechime se spunea, si adevarat este, caci si animalele ce vietuiesc de- avalma cu oamenii pe acest Pamant frumos, au momente de voiosie, de exaltare, dupa cum si de tristete. Ele nu pot sa vorbeasca, dar au si ele gandirea si stiinta lor. Unele sunt inteligente, prinzand repede multe indeletniciri daca sunt dresate.Intotdeauna s-a recunoscut, adica mai mult se credea, ca numai purcelul din neamul grohaitoarelor e ca piatra la cap, adica neputand invata nici macar sa sara peste un fir de ata, sau sa imite macar si el o privighetoare, sa faca si el o >>>>

Iepuraşul din Crâng
Bunicul Aurică nu e un personaj, chiar dacă numele şi întâmplările lui apar în cărţile pentru copii.
El este chiar bunicul meu şi locuieşte în România, în oraşul Buzau, într-un bloc din cartierul Micro 14.
Cartierul se află lângă Crâng, un parc mare ale cărui alei se pierd în adâncul unei păduri cu feluriţi copaci, dar şi cu stejari bătrâni pe care nu-i pot cuprinde cu braţele doi oameni.
Într-o zi de toamnă târzie a pornit de dimineaţă la cules de ciuperci. A colindat prin locurile ştiute, dar cum bruma albise totul în jur, nici ciupercile nu mai aveau curajul să iasă de sub covorul frunzelor.
A zărit o ciupercă mare cam cât palma lui. S- a aplecat să o culeagă. Marginea ciupercii era muşcată în câteva locuri. S-a bucurat. Ciupercile muşcate de vietăţile pădurii sunt sigur comestibile. S-a aplecat să o culeagă şi a zărit>>>>>>

” Iepuraşul între palmele bunicii ”

Bunicul a pornit spre casă în mare viteză.Mersul grăbit şi frigul de afară au desenat pe obrajii lui două pete mari de culoare roşie.Bunica Matilda, care cunoştea orice mişcare pe chipul lui l-a întrebat:

-Ce s-a întâmplat? Ce sufli aşa ca o locomotivă?

În loc de răspuns bunicul a scos din sân ghemotocul maroniu

-Uite ce-am găsit în pădure,.e aproape mort, bietul de el.

Bunica l-a luat în palmă şi când i-a văzut sprânceana de sus ruptă…

-Oi, oi, oi, sărăcuţule, vai de de tine, cine ţi-a făcut asta, drăgălaşule…

Bunicul a zărit o lacrimă care se rostogolea pe obrazul ei.

-Ce facem noi cu tine?, a mai zis bunica.

-Să vedem dacă mănâncă. Uite cum a ronţăit bietul de el din burete.

Bunica a căutat o pipetă, a tras în ea câteva>>>>>>

]]> http://carticica-romaneasca-de-copii.com/2008/05/29/doua-povesti-de-aurel-anghel-din-ciclul-aventurile-bunicului/feed/ http://carticica-romaneasca-de-copii.com/2008/05/29/116/ http://carticica-romaneasca-de-copii.com/2008/05/29/116/#comments Thu, 29 May 2008 17:56:30 +0000 ARP http://carticica-romaneasca-de-copii.com/2008/05/29/116/

Bate vânt
De sub pământ,
Trupul ritmului s’a frânt.
Bate boare
Dinspre soare,
Din frântură prunc răsare.>>>>>

Am găsit în pod o carte cu povești amestecate. Tare mult m-am necăjit, că eroii au fugit din poveste, fără veste. Vreți să m-ajutați puțin să-i întorc și să-i rețin, fiecare-n basmul său? Ar fi foarte bine, zău, doar așa să se-nțeleagă de la cap, povestea-ntreagă. S-o luăm pe rând, metodic : Prâslea, Albă ca Zăpada, s-au cam întrecut cu sfada, care-i cel mai îndrăgit și mai bine povestit din eroii de poveste. S-a făcut pe loc prinsoare pe un măr frumos de aur, cine poate să-l doboare pe hainul de balaur. Harap Alb, piticii - șapte, au trecut grăbiți la fapte. Spânul – un prilej nu pierde ca să facă pe stăpânul chiar la Împăratul Verde. S-a iscat încurcătură la Palatul de cleștar unde mândrul Făt Frumos, dintr-o lacrimă născut, fără sabie sau scut, vrea s-aleagă-n luptă dreaptă, numai vorba înțeleaptă. Tainic, Împăratul Roșu îl întreabă pe Cocoșul moșului trudit de ani: nu cumva a găsit o Punguță cu doi bani? Iar Alice, deșteptându-se din vis, cheamă-ntr-una Pis-pis-pis! Cum pe cine, n-ați aflat? Pe Motanul Încălțat. Iată-l și pe Nils, micuțul, care a pornit drăguțul prin Suedia să zboare și-i purtat de o gâscă pe-aripioare. Unsprezece lebede, așteptând să-și lepede hainele strălucitoare, parcă nu mai au răbdare. De ce oare? Un ponei cam rotofei, a-ntâlnit Trei purceluși, pe năzdrăvănie puși. El le-a pus o întrebare : dacă vor să participe la concursul de șotron, să depună, prin urmare, trei buline de carton, drept bilete de intrare. Numai Degețelul Tom, care-i doar un pui de om, a-ntrebat o păsărică de frumoasa Degețică. Zâna florilor, Sorina, când află care-i pricina, își spălă>>>>>>

-Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, când nu credeţi în noi…
Îl cunoşteam de aproape patru ani. Când am păşit , ca profesor, în clasa a 5-a B, acum 3 ani şi jumătate (întârziasem cu intratul la această clasă, căci, în primele două săptămâni, trepădasem pe scările Inspectoratului, pentru nişte nereguli ale catedrei), şi am strigat catalogul - am ajuns la numele lui:
-Vasile Tudor!
-Vasilică al lelei Zamfira!Vasilică al lelei Zamfira! - strigară copiii ceilalţi, în cor, nespus de veseli. El însă, singur în banca a 3-a de lângă geam, se ridică în picioare, cuviincios, cu ochii mari, negri, plini de vise catifelate - dar când se ridică, nu se cunoscu cine ştie ce că s-a ridicat, aşa era de micuţ - ca o pasăre zgribulită:
-Prezent - pronunţă el, cu o voce precisă, dar puţin înfundată în gât.
-Vasilică al lelei Zamfira! - se mai auzi o voce veselă şi solitară, în fundul clasei.
Elevul Vasile Tudor se aşezase la loc, cuminte şi calm, în bancă. Ochii lui priveau spre mine - dar şi prin mine, către nişte zări pe care numai el le vedea. Dar le vedea intens, căci ochii îi ardeau, ca de o credinţă secretă, numai a lui>>>>>>>>

ÎNCEPUTUL
Ceea ce vă spun acum,
e-o poveste-adevărată,
care nu începe cu:
fost-a fost ca niciodată,
ci cu:
mai de mult, într-o câmpie
printre alte zburătoare,
un vultur fără de seamăn,
care se numea Ilie,
vieţuia în bună pace
în natalul meu Buzău.
Nu a fost un oarecare,
ci o pavăză în zare,
ba chiar „pasăre erou”.
N-auzisem pe la şcoală
despre vulturii zăgani,
dar ştiam că neamu-i mândru
era „rege”-ntre vultani.
Neam ce se stingea alene
de vechime şi urât;
toţi înalţi, golaşi la gât >>>>

SĂ-L CUNOAŞTEM, MAI ÎNTÂI!
Mai săltat decât un ied,
S-a ivit, prin partea “zonei”,
Maroniu si. . . patruped,
Un căluţ de rasă Poney!
Cine l-a mânat spre-aici,
Catre-aşa gospodărie?
Vreo armată de pitici?
Asta, nimenea n-o ştie
Cum nu pare de pripas,
Poate. . . Pegas e! Strămoşii,
L-or fi îndemnat, la pas,
Spre livezi cu mere roşii?>>>>>>>

Ia te uită, feerie!
E curat sălbăticie:
iarbă, flori printre butuci
doar ca la stăpâni uituci
Rândunele în rochiţe
albe-ntinse printre viţe
şi zorele prinse-n beţe
parcă vor să-ţi dea bineţe
Nimeni să nu-mi spună mie
că planta nu este vie
că nu simte, nu gândeşte
şi se uită şmechereşte
să se-agaţe, să se-nalţe
fără beţe, fără aţe
Dar un corcoduş răzleţ
fără sapă sau hârleţ
a crescut ca un pripor
să le vină-n ajutor>>>>>>>>

Motodel - calut de mare
N-are pofta de mancare
Nici creveti nici algii rosii
Nici melcutii cocolosii.

Oare ce-i cu Motodel
‘cirligat ca un catel?
Ascunzit in buzunarul
tatii - ce e alb ca varul

Iesi de-acolo, mai, baiete
ca ti-am cumparat caiete
Si-un ghiozdan cu o undita
E prima zi de gradinita.>>>>>>>>

…Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţi a Yerushalayimului. O furtună cumplită, de noapte, tocmai a trecut, tăvălug, peste Cetate. După ce a învârtejit, ca-ntr-un cazan clocotitor, nori de smoală, deasupra hipodromului măreţ (al răcnetelor de întrecere a cvadrigelor fudule, cu cai ai deşertului, de cei care unesc, în făptura lor de fulger, şerpii şi lebedele) - a spart câteva ferestre ale trufaşelor palate din Marea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşi smulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cinci trepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cincilea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale marilor preoţi băştinaşi…
Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtună a risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhului, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuri prea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, ale umiliţilor iudei… - cele dinspre grădina Ghetsemani şi râul Cedron>>>>>>

„O seară tristă de Crăciun“

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, nu aşa încep toate poveştile?! Nu se putea ca povestea noastră să înceapă altfel. Undeva într-o îndepărtată ţară, atât de îndepărtată că nici numele nu i s-a mai păstrat trăia o biată mamă şi copiii ei, dar erau atât de săraci încât abia-şi duceau traiul de pe o zi pe alta. Grijile zilnice făceau ca mama să fie mereu îngândurată şi posomorâtă, neştiind ce-o mai fi aducând cu sine şi ziua de mâine. Singura bucurie a sufletului său chinuit era Marieta o frumuseţe de feţită frumoasă, cu ochi verzi, ageri şi înţeleaptă, deşi era încă mică. Am uitat să vă spun să tot fi avut vreo şapte anişori. Vlad, fratele Marietei era cu ceva mai mare decât surioara sa, adevăratul sprijin al familiei, căci pe lângă treburile zilnice pentru a avea ce pune pe masă, trebuia să aibă grijă şi de Marieta cam zburdalnică din fire.
Ca să-şi poată duce traiul mama şi cei doi copii munceau din greu fiecare după măsura puterii. Vlad era cel care alături de mama sa mergea să muncească pe la casele oamenilor, făcând treburi fiecare pe măsura puterii şi priceperii lor, în timp ce Marieta aştepta ca o fetiţă cuminte, încercând şi ea să facă câte ceva prin casă.>>>>>>>>>>

„Florile“

Trăiau undeva, într-o grădină, o mulţime de flori: trufaşii trandafirii, sfioasele garoafe, blândele cârciumărese, mândrele gladiole, gingaşele lalele, îmbujoratele muşcate şi alte multe seminţii de flori care mai de care mai frumoase şi mai înmiresmate. Printre ele se unduiau în bătaia vântului şi se lăsau mângâiate de soarele cald al începutului de vară, micuţele şi delicatele flori de nu-mă-uita sau coloratele panseluţe, etalându-şi frumuseţea şi lăudându-se fiecare cu rochiţa sa colorată.
Într-o zi, de nu ştiu unde, adusă de vânt, căzu în grădină o mică sămânţă, care odată ce întâlni caldul pământ, tocmai scăldat de una din acele ploi scurte şi calde de peste vară, prinse a creşte. Zilele treceau una după alta şi în timp ce florile celelalte nici nu bănuiau ce le aşteaptă, micuţa sămânţă crescu şi crescu ajungând o plantă înaltă şi frumoasă, dar care încă nu făcuse flori. Atunci au observat şi celelalte că mai era cineva în grădina lor. Dar nu i-au acordat prea mare importanţă, deoarece, neavând flori nu putea să se ia la întrecere cu ele, ba chiar, parcă, o priveau cu dispreţ.>>>>>>

O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame.Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o caruţă.Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele.Privea sper cer, gândindu-se, că, mama, tata, îi intind o mână, o ridică în braţe si o aşează intr-un pat cald.Mama, murise cand începuse a gânguri, tatal fusese luat de ruşi, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit.Începuse să plângă în hohote.Nu avea cine să o audă.Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor.Era primăvara anului 1944.Fuga fusese singura salvare.Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri. Au mers ore în şir.Mătuşa sa, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald.De ce sa-i fie povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea? Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă.Se oprise în Craiova…
Trezită brusc, fetiţa începu din nou sa plângă…O voce rece a oprit-o din plans.Cu ochii închişi spunea “Îngeraşul”, şi aşa ascultând tropăitul cailor în noapte adormi>>>>>>

Boboteaza
În anii copilăriei, pe când eram elev în clasa I, m-am dus cu bunica, rămasă fără vedere, să o conduc la Bobotează. Şi atunci, erau aceleaşi reguli… Imediat după încheierea sărbătorilor se reluau cursurile şcolare. Dar, ziua de Bobotează mă atrăgea mai mult, aşa că, atunci, îmi stătea în minte să văd cum preotul aruncă crucea în apă. Când ajunsesem cu bunica, atunci ajunsese şi părintele. Era lume multă, cum nu mai văzusem altădată şi toţi priveau în jurul unei cruci mari, tăiată din gheaţă. În dreptul crucii, era o masă şi, împrejur, mai multe vase cu apă. În acel timp, am auzit şi dangătul clopotelor, apoi, am văzut, prapurii şi pe preot cu Sfânta Evanghelie în mână, după care a început slujba. În acel an se lăsase o iarnă cu ger puternic, încât îngheţase apa Mureşului (nu exista pe atunci Termocentrala Mintia) şi râul se făcuse tun. Oamenii satului tăiaseră gheaţa, pe o porţiune mare şi se vedea apa limpede. După ce s-a sfinţit apa, preotul a aruncat crucea în apă, în acea porţiune de gheaţă tăiată, şi, dintr-o dată, mai mulţi feciori s-au aruncat să prindă crucea. Cel cu suflet mai bun şi mai apropiat de Dumnezeu a prins crucea şi a ieşit cu ea, dând-o s-o sărute celor prezenţi la Bobotează>>>>>>

Era o vară toridă de juca căldura în aer. Ziua era lungă “cât o zi de post”. Stăteam tolănit pe iarbă cu o carte de poezii scrise de prietenul meu, Eminescu, cel cu care copilărisem, mai ieri, la Ipoteşti.
Când am început să citesc, iarba din curtea casei îmi ajungea la bărbie. Stelele coborâseră în jurul meu şi ziua era luminoasă ca o scenă pe care se juca, în dramatizare proprie, poemul “Luceafărul”.
Simţeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini. O carte despre mine.
- Chiar o carte eşti. Mi-a şoptit firul de iarbă ce îmi ajunsese, deja, la buze.
- Repede mai creşti, fir de iarbă!
- De-alaltăieri tot cresc, îmi foşneşte iarba pe la buzele ce aud cântecul de creştere al acesteia.
De când tot citesc în ograda părintească urechile mele văd tot ce mişcă, ochii aud culorile, iar nasul simte orice mişcare a cuvintelor scrise pe paginile trupului meu. Simţeam că sunt o carte despre prietenul meu Mihai>>>>>>>

Ploaie cu rouă în zori
Roua se ascunde-n noi
Plâng trandafiri timpurii.
Mi-e dor de ploi,
De amintirile mele târzii
De roua din glas de copii
E roua, darul ceresc
La îngerul păzitor mă gândesc
plouă cu lacrimi de înger
Cu lacrimi de mamă
De copil necăjit
Copilărie, ce mult te-am iubit.
Scriu cu rouă pe foaia albă, scriu un text ca o>>>>>>

Ati fost vreodata pe o insula? Pot sa va spun ,dragi copii , doar atat ,ca puteti afla astfel multe lucruri. Mie mi s-a intamplat sa am parte chiar,de o poveste …in parte , adevarata. Cea cu un barzoi si soata lui.Dar pana la poveste , sa vedeti ce am descoperit….
…Insula pe care am fost ,poate nu chiar o insula obisnuita ,se afla in Delta Dunarii .Da ,delta noastra ,cu plauri plutitori ,radacini de stuf rasucite si miscatoare .Imaginati-va ! O insula cu plante inalte cu flori ca soarele de luminoase sau de culoarea apusului…ce cresc intre ape .
In acea vacanta am cautat-o pe Oana , o fetita ca voi de mare ,care traieste pe aceste meleaguri si cu care ma imprietenisem. Era o zi senina,cu un cer impodobit cu dantele trandafirii ,semanand cu un copil frumos,cu ochii limpeziti de apele albastre.Oana imi promisese ca ma duce printr-o imensa colonie de pelicani pana la acea poarta de verdeata ,pe care o numea “draperie transparenta”.Am pornit impreuna traversand canale de apa,in inima deltei,printre mii de pasari venite de pe tot globul .
“In acest loc ,rupse Oana tacerea dintre noi ,se spune ca a venit si “omul –pasare”,zeul care traieste in vazduh .Dar noi ne indreptam acum spre un loc numai de mine stiut.”Imi starnise curiozitatea >>>>>>>

concurs în versuri

Prichindelul despre care

sună prima întrebare,

într-al Florilor Oraș

este cel mai buclucaș.

El și-a pus în gând s-adune

cel puțin trei fapte bune

pentru a-și vedea-mplinită

o dorință nerostită:

un magician anume

să-i ofere de îndată

o baghetă fermecată.

Și cu încă doi eroi

(un Împestrițat ca voi)

bun băiat dar cam uituc

să se spele pe năsuc)

și Bumbița cea cuminte>>>>>>

Maria Vaida este profesoara de limba si literatura romana ; dar o profesoara mai speciala . Ea scrie si literatura si mai ales editeaza si adapteaza povesti pentru copii . Povestile editate si adaptate de ea , apartinand marelui scriitor I.D. Sarbu , nu sunt populate de zane , de zmei si de balauri si nici de Fati -Frumosi ; ele ne spun despre animale , despre plante si ,in general, despre fiintele vii si necuvantatoare. Dar , asa cum veti observa citind povestile publicate mai jos , sunt un fel de fabule adica niste povesti cu un inteles folositor . Multe dintre ele ni se vor parea si frumoase si utile ; de aceea va invitam sa le cititi , deschizand micuta carte de cateva pagini pe care scriitoarea ne-o daruieste scriindu-ne asa : “Aceasta cartulie nu este opera mea, ea este rodul unui fericit experiment didactic sustinut la Simpozionul National de Didactica a Limbii Romane organizat de ANPRO in urma cu doi ani, textul apartine scriitorului I. D.Sîrbu, eu sunt doar ingrijitorul de editie si persoana care a selectat povestile din romanul <Dansul ursului> scris de marele prozator. Desenele apartin colegei mele, pictorita Mariana Alexandra Elas. Cartea a aparut pe cheltuiala mea in format traditional, adica pe hartie . Nu sunt scriitor, desi am scris mult, doar un doctorand preocupat in acest moment de finalizarea unei teze de doctorat. Lucrez la Liceul de Arte Plastice <Romul Ladea> din Cluj-Napoca.

„A fost odată un urs, ca şi tine de măreţ, s-a îndrăgostit de lună. Umbla numai cu ochii pe sus. Într-o zi, din neatenţie, a căzut într-o prăpastie din care nu putea ieşi nicicum. Trecu pe acolo vulturul pleşuv şi, cu răutate îi spuse:” Îmi pare bine, vei muri de foame, am să mă înfrupt din hoitul tău”. Trecu şi o turmă de mistrţi. Văzându-l pierdut grohăiră de plăcere şi strigară:” Să vina luna să te scoată…” La urmă de tot veni acolo şi o veveriţă albastră pe nume Silvia. Aceasta îl sărută şi-i spuse:”Cunosc limba lunară, îi voi povesti Duduii de pe cer ce ai păţit şi din vina cui…”

… În vremurile vechi şi străvechi oamenii ştiau mai mult, fiindcă ştiau mai puţin. Exista pe atunci credinţa că, dintre toate animalele, singurul care e nemuritor e ursul. Acesta nu moare, ci trece printr-o peşteră adâncă, prin mai multe vămi, şi ajunge pe tărâmurile subpământului. Acolo e o vale fermecată, plină de flori şi de plante rare. Ursul le gustă pe rând şi din bătrân ajunge tânăr, din tânăr copil apoi un simplu boţ de viaţă. Astfel, el se poate naşte din nou, având însă putinţa de a nu uita nimic din ceea ce trăise şi învăţase în viaţa sau vieţile de mai înainte… Atunci s-a întâmlat că un vânător foarte iscusit, cunoscând drumul spre nemurire al urşilor, reuşi să urmărească un urs bătrân şi să descopere astfel peştera prin care se putea trece dincolo. Văzu că ursul miroase o floare, mănâncă un mugure, făcu la fel. Dar el nu cunoştea cuvintele de taină. Aşa că se pomani deodată în faţă cu un şarpe uriaş pe nume Naga. Şarpele acesta păzea grădina de sub pământ. Şarpele îl privi în ochi şi-i zise:”Ca să devii nemuritor, întâi trebuie să mori. Ca să mori, întâi trebuie să trăieşti. Ca să trăieşti, întâi trebuie să te naşti. Te vei naşte din acest ou şi vei fi la început un simplu şarpe. Mai tâtziu vom vedea, avem timp…” Şi, muşcându-l de coapsă, îl omorî pe loc…

“…a fost odată o vidră foarte sănătoasă şi fericită. Într-o zi ea văzu o zână ce se îmbăia chiar sub salcia unde îşi avea vizuina. Zâna aceasta avea nişte ochi, nişte ochi minunaţi… Vidra se îndrăgosti de culoarea acestor ochi, coborî în fundul apelor râului ei şi căută o perlă roz. O găsi. O duse şi o oferi zânei, implorând-o cu lacrimi în ochii săi căprui să-i dea, în schimbul perlei, ochi albaştri cum are ea. Zâna o ascultă, făcu hocus-pocus cu un băţ de aur şi pe loc îi schimbă în albastru culoarea ochilor fericitei noastre vidre. Era acum prima vidră cu ochi albaştri, se simţea unică şi frumoasă, căuta anume locuri unde apa era ca oglinda ca să se privească, să se vadă şi să se admire singură. Dar… dar… dar…! Toate minunile au câte un dar la urmă. Vidra era ea cu ochii foarte albaştri şi frumoşi numai că toate suratele ei se fereau ca de o ciumată. Până şi peştii pe care era nevoită să-i vâneze o zăreau de departe, fiindcă ochii ei străluceau albastru în negura din adâncimile râului. Acum îşi blestema zilele, înţelegea în sfârşit, de ce zâmbise zâna când a dăruit-o aceşti ochi blestemati. S-a dus spăşită din nou la ea, sub salcie. Cu o altă perlă, tot foarte frumoasă, dar neagră. Şi o rugă: “Zână, fii bună şi repară tu prostia mea: fă să-mi primesc înapoi ochii mei de vidră ca toate vidrele.” Zâna zâmbi iar şi spuse:” Nu pot de îndată. Trebuie să aştepţi, să se nască o fetiţă pe nume Silvia…

„A fost odată un sultan care era foarte admirat şi temut de poporul său. Avea un măgar care îl iubea ca nimeni altul. Într-o zi, fumul măriri urcându-i-se la nas, sultanul acela îl lovi peste frunte pe măgarul său şi-i spuse batjocoritor: „măgarule!” Atâta i-a trebuit acestuia.S-a întors (…) şi a plecat afară din cetate, în pustiu. A doua zi oştile sultanului pierdură o mare bătălie, a treia zi fu trădat de propri săi sfetnici, după o săptămână fratele său, care îi luă tronul, îi scoase amândoi ochii. Aşa era pe atunci obiceiul la curţile marilor sultani. Orb şi părăsit de toată lumea fostul sultan ieşi noaptea din cetate ca un cerşetor de rând. Era condamnat la moarte, pradă pustiului şi hienelor. Dar la poartă simţi că cineva îl aşteaptă. „Cine eşti?” întrebă nenorocitul de sultan. „Cine să fie?se auzi de aproape. Măgarul. Măgarul tău!”

“O veveriţă, pe nume Riţa, săturându-se de malul acesta al lacului din parc, se rugă de lebăda Leda să o treacă dincolo. Cum? Pe spate, ca pe o punte de corabie. Lebăda se lăsă convinsă şi Riţa sări pe spatele ei, între cele două aripi. Corabia porni. Dar, fiindcă lebedele sunt foarte frumoase, dar şi foarte proaste, ele promit şi uită, promit şi se răzgândesc. La mijlocul lacului ea încetă să mai înainteze, zicând:”Despre mine s-au scris o mulţime de poezii, vreau să-mi reciţi câteva din ele!” Veveriţa Riţa ştia multe, dar de poezii habar nu avea. Ambele maluri erau foarte departe, ea de înotat nu ştia, iar lebăda dădea semne de somn şi noapte bună. Atunci ce se gândi…

”…broscuţa verde (cu ochii înrămaţi de un cerc de aer curat) (…)fiind corigentă la istorie si geografie, ajunsese, nu se ştie cum, cu picioare dinapoi în gura unui şarpe de apă. Acesta, ca orice şarpe, se pregătea s-o înghită, încet, rar şi în rate. Broscuţa Cuţa nu ştia ce este un şarpe, habar nu avea ce soarta o aşteaptă. Ea continua să vâneze musculiţe. Iată că pe cer se arăta un erete viteaz. Acesta zări şarpele, dar nu văzu şi broscuţa. Atunci, ca un avion în picaj, se lasă din înălţimi direct spre şarpele ocupat cu inghiţirea broscuţei. În ultima clipă…