CĂRTICICA ROMÂNEASCĂ DE COPII

„O seară tristă de Crăciun“

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, nu aşa încep toate poveştile?! Nu se putea ca povestea noastră să înceapă altfel. Undeva într-o îndepărtată ţară, atât de îndepărtată că nici numele nu i s-a mai păstrat trăia o biată mamă şi copiii ei, dar erau atât de săraci încât abia-şi duceau traiul de pe o zi pe alta. Grijile zilnice făceau ca mama să fie mereu îngândurată şi posomorâtă, neştiind ce-o mai fi aducând cu sine şi ziua de mâine. Singura bucurie a sufletului său chinuit era Marieta o frumuseţe de feţită frumoasă, cu ochi verzi, ageri şi înţeleaptă, deşi era încă mică. Am uitat să vă spun să tot fi avut vreo şapte anişori. Vlad, fratele Marietei era cu ceva mai mare decât surioara sa, adevăratul sprijin al familiei, căci pe lângă treburile zilnice pentru a avea ce pune pe masă, trebuia să aibă grijă şi de Marieta cam zburdalnică din fire.
Ca să-şi poată duce traiul mama şi cei doi copii munceau din greu fiecare după măsura puterii. Vlad era cel care alături de mama sa mergea să muncească pe la casele oamenilor, făcând treburi fiecare pe măsura puterii şi priceperii lor, în timp ce Marieta aştepta ca o fetiţă cuminte, încercând şi ea să facă câte ceva prin casă.>>>>>>>>>>

„Florile“

Trăiau undeva, într-o grădină, o mulţime de flori: trufaşii trandafirii, sfioasele garoafe, blândele cârciumărese, mândrele gladiole, gingaşele lalele, îmbujoratele muşcate şi alte multe seminţii de flori care mai de care mai frumoase şi mai înmiresmate. Printre ele se unduiau în bătaia vântului şi se lăsau mângâiate de soarele cald al începutului de vară, micuţele şi delicatele flori de nu-mă-uita sau coloratele panseluţe, etalându-şi frumuseţea şi lăudându-se fiecare cu rochiţa sa colorată.
Într-o zi, de nu ştiu unde, adusă de vânt, căzu în grădină o mică sămânţă, care odată ce întâlni caldul pământ, tocmai scăldat de una din acele ploi scurte şi calde de peste vară, prinse a creşte. Zilele treceau una după alta şi în timp ce florile celelalte nici nu bănuiau ce le aşteaptă, micuţa sămânţă crescu şi crescu ajungând o plantă înaltă şi frumoasă, dar care încă nu făcuse flori. Atunci au observat şi celelalte că mai era cineva în grădina lor. Dar nu i-au acordat prea mare importanţă, deoarece, neavând flori nu putea să se ia la întrecere cu ele, ba chiar, parcă, o priveau cu dispreţ.>>>>>>