CĂRTICICA ROMÂNEASCĂ DE COPII

“…a fost odată o vidră foarte sănătoasă şi fericită. Într-o zi ea văzu o zână ce se îmbăia chiar sub salcia unde îşi avea vizuina. Zâna aceasta avea nişte ochi, nişte ochi minunaţi… Vidra se îndrăgosti de culoarea acestor ochi, coborî în fundul apelor râului ei şi căută o perlă roz. O găsi. O duse şi o oferi zânei, implorând-o cu lacrimi în ochii săi căprui să-i dea, în schimbul perlei, ochi albaştri cum are ea. Zâna o ascultă, făcu hocus-pocus cu un băţ de aur şi pe loc îi schimbă în albastru culoarea ochilor fericitei noastre vidre. Era acum prima vidră cu ochi albaştri, se simţea unică şi frumoasă, căuta anume locuri unde apa era ca oglinda ca să se privească, să se vadă şi să se admire singură. Dar… dar… dar…! Toate minunile au câte un dar la urmă. Vidra era ea cu ochii foarte albaştri şi frumoşi numai că toate suratele ei se fereau ca de o ciumată. Până şi peştii pe care era nevoită să-i vâneze o zăreau de departe, fiindcă ochii ei străluceau albastru în negura din adâncimile râului. Acum îşi blestema zilele, înţelegea în sfârşit, de ce zâmbise zâna când a dăruit-o aceşti ochi blestemati. S-a dus spăşită din nou la ea, sub salcie. Cu o altă perlă, tot foarte frumoasă, dar neagră. Şi o rugă: “Zână, fii bună şi repară tu prostia mea: fă să-mi primesc înapoi ochii mei de vidră ca toate vidrele.” Zâna zâmbi iar şi spuse:” Nu pot de îndată. Trebuie să aştepţi, să se nască o fetiţă pe nume Silvia…